Una dintre funcţiile prejudecăţilor este aceea de
păstrare a tradiţiei şi este de la sine înţeles ca rolul acestora este de a
menţine stabilitatea şi autoritatea în interiorul culturii.
Filosoful german, Immanuel Kant
consideră că sursele principale ale prejudecăţilor sunt:
1. Imitaţia;
2. Obişnuinţa;
3. Inclinaţia.
Mai mult, Kant nu ezită să sublinieze necesitatea
combaterii prejudecătilor în numele adevărului, căci dacă omul este pasiv este
posibil ca alegerile acestuia să fie eronate; şi pe de altă parte, în numele
libertăţii, deoarece dacă omul este pasiv şi nu gândeşte propriile alegeri,
ajunge să se mulţumească cu impresiile “de-a gata” venite din exterior.
O prejudecată se transformă într-un adevăr nu prin
verificarea acesteia de către oameni, ci prin simpla repetare a unei păreri
eronate. Se dezvoltă şi se întăreşte în timp; cu cât e mai frecvent repetată,
cu atât dobândeşte aparenţa unui adevăr care nu mai tebuie demonstrat. “O
prejudecată se rosteşte, nu se gândeşte (sau se citează, nu se citeşte)”, se
învaţă pe de rost, se primeşte ca o părere deja asumată, nu se caută cu efort
propriu.
Şi astfel, prejudecata este adoptată din motive
tactice, deoarece pe termen lung, oferă confort ceea ce înseamnă ca subiectul
se află la adapost de ameninţări, ceea ce îi întârzie viteza de reacţie, spiritul
critic.
Comportamentul pasiv al adoptării
prejudecăţilor îşi caută explicaţii în sentimente de frustrare deoarece când unui
individ îi este blocata calea spre realizarea unui scop, iar obstacolul este
prea puternic pentru a fi depaşit, atunci o agresiune ulterioară va fi
înlocuită şi directionată spre o ţintă mai vulnerabilă.
Prin urmare, prejudecata se naşte
din indiferenţă faţă de lumea în care trăim, iar dorinţa de schimbare este
minimă, subminată de risc deoarece eliberarea de astfel de pareri eronate
implică riscuri şi neajunsuri, creeaza panică înainte de a crea libertatea
reală.