O discutie despre consilierea filosofică

“Să ai curajul de a schimba lucrurile care trebuie schimbate,

puterea de a accepta lucrurile care nu pot fi schimbate

şi înţelepciunea de a face distincţie între cele două.”

Adagiu oriental

           

Practicienii definesc în sens general consilierea ca o relaţie în care se are în vedere atingerea, pe parcursul unui numar finit de şedinţe de lucru, unor obiective relevante pentru situaţia dificilă în care se află consiliatul. Într-un cabinet de consiliere filosofică, practicianul foloseşte metode din “managementul filosofic” (sau managementul îmbunătăţirii calităţii vieţii) pentru rezolvarea problemelor cotidiene (legate de relaţii interpersonale, dileme etice, întrebări cu privire la sensul vieţii, limitele cunoaşterii, viaţă versus moarte etc.) ale oricărei persoane aflate în dificultate. Prin urmare, în sens particular, consilierea filosofică este:

“(...) procesul prin care o persoană, numită consilier, parcurgând procedura de investigare, conceptualizare, soluţionare şi implementare, oferă uneia sau mai multor persoane pachete de soluţii pentru probleme specifice împreună cu asistenţa tehnică necesară implementării acestora şi trainingul de specialitate pentru asigurarea viabilităţii, perenităţii şi derulării în continuare a proiectului de către consiliaţi prin forţe proprii.”[1]

Având multe puncte comune cu terapia rogersiană, consilierea filosofică a fost practicată pentru prima dată în anul 1981 la Köln, de filosoful german Gerd Achenbach, în propriul său cabinet de practică filosofică. Între timp, disciplina a mai fost numită filosofie aplicată, iar caracterul inovativ al acesteia era testarea în practică a ideilor şi teoriilor filosofice spre a demonstra factorul curativ al filosofiei în rezolvarea problemelor consiliatului. Mai specific, consilierea filosofică susţinea vindecare sufletului persoanei consiliate prin recunoaşterea premiselor „filosofice“ după care aceasta îşi ghidează viaţa; premise care conduc la adoptarea unui comportament responsabil potrivit cu sistemul de credinţe şi valori personale.

Una dintre cele mai frecvente întrebări metafizice dintr-un cabinet de consiliere filosofică este următoarea: 

                                                           “Care este sensul vieţii?”

 Practicienii în domeniu susţin că răspunsul satisfăcător la această întrebare complexă nu poate fi oferit de un terapeut care şi-a însuşit doar competenţele medicale necesare profesiei sale, ci se va apela la un consilier filosofic care este capabil să acceseze o “paletă” de teorii filosofice furnizate de deschiderea permanenetă a consilierului în fata cunoaşterii.

Prin urmare, în afară de competenţele de ordin medical pe care şi le însuşeşte un terapeut, Carl Rogers încuraja practicienii să îşi lărgească orizontul profesiei prin deschiderea spre cunoaştere, empatie şi altruism, atitudini care conferă terapiei un caracter filosofic, bazat pe valori ce se pot integra cu succes în relaţia de consiliere.

Acest tip de consiliere implică interpretările şi intuiţiile filosofilor teoreticieni şi urmăreşte să sprijine persoanele consiliate prin asigurarea unei clarităţi în gândire, pentru eficientizarea modului de abordare a problemelor de zi cu zi. Teoriile filosofice sunt utilizate de consilieri într-o manieră practică în “facilitarea luării deciziilor de către clienţii confruntaţi cu dileme etice sau ale riscului decisional. În acest sens, filosoful practician Ran Lahav este de părere că filosofia aplicată în consiliere ajută la formarea unei “imagini interpretative asupra lumii”[2], adică îi permite consiliatului să-şi educe capacitatea de a judeca realitatea sa personală, într-un mod eficient şi constructiv.

Consilierea filosofică vizează accentuarea valorilor personale ale individului, care alcătuiesc baza comportamentului acestuia, îi influenţează alegerile şi îi asigură echilibrul personal. Consilierul filosofic ajută persoana consiliată să se deschidă în faţa caracterului complex al existenţei umane şi îi propune acesteia să-şi exploreze noile dimensiuni personale descoperite în momentul contactului cu filosofia. Acest tip de consiliere urmăreşte identificarea cauzelor producătoare de tensiuni interioare negative şi îndepărtarea acestora în vederea unuei dezvoltări personale armonioase.

---

[1] Aurelian Burcu, Managementul calităţii vieţii şi condiţiei umane. Abilităţile consilierului., Cluj-Napoca, Editura Mega, 2004, p. 33.

[2] Ran Lahav, Maria Tillmans, Essays on Philosophical Counseling, University Press of America, Lanham, 1995.

Demnitatea, o oportunitate politică

Capacitãţile fizice şi intelectuale ale fiinţei umane au favorizat dezvoltarea socialã: de la crearea primelor forţe de producţie pânã la diviziunea muncii sociale. Datoritã evoluţiei societãţii a luat naştere şi nevoia omului de a acumula o cât mai mare cantitate de bunuri. Prin urmare, în ”interesul repartizãrii unilateral favorabile a bunurilor sociale, tendinţa politicã va fi aceea a dominaţiei peste ceilalţi”[1]. Credinţa generalã asumatã de multe civilizaţii din decursul istoriei, va fi ca demnitatea umanã sã devinã un bun exclusiv elitelor, iar majoritatea oamenilor dintr-o societate, trebuie sã se afle la dispoziţia acestei minoritãţi cu drepturi depline, care sã obţinã toate avantajele muncii celorlalţi oameni. Aşadar, se va considera de la sine înţeles cã nu toţi oamenii au dreptul la demnitate şi prin urmare, vor fi folosiţi drept un mijloc în dezvoltarea societãţii.

În sclavagism, fiinţa umanã nu avea dreptul la demnitate, deoarece divinitãţii îi era oferitã aceastã valoarea supremã. Mentalitatea vremii considera omul doar un alt animal, care avea caracteristicile unei unelte farã judecatã moralã (sclavii). Femeile şi copiii erau consideraţi infra-oameni şi aveau nevoie sã fie guvernaţi de elita cetãţenilor alcãtuitã din bãrbaţi cu drepturi depline. Voința subiectului nu avea în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o dobândea din rațiuni externe.

În feudalism, şerbii erau priviţi ca instrumente ale aristocraţiei, femeile reprezentau simple mijloace de procreere, iar credincioşii deveniserã un mijloc al clericilor pentru a-şi satisface interesele. Clericii erau singurii demni sã stabileascã regulile morale ale societãţii şi sã-i “vegheze” pe ceilalţi care nu aveau capacitatea de a judeca moral.

În iluminism, Immanuel Kant a introdus teza conform cãreia “omul e valoare supremã pentru om” şi astfel, sunt evidenţiate caracterul moral al fiinţei umane, egalitatea sa în raport cu divinitatea, iar rangul social nu mai este definitoriu pentru capacitatea sa de autoguvernare moralã. 

http://www.fanpop.com

Cu toate acestea în secolul XX, nazismul german va nega demnitatea tuturor oamenilor ce nu aparţin rasei nordice superioare; acest comportament fiind un exemplu real de exclusivism naţional. Naziştii foloseau metode “speciale” de torturã care se numeau “tehnici de înjosire” cu scopul sã distrugã în indivizi respectul de sine, şi urmãreau sã-i transforme sistematic “într-un gunoi, care sã se perceapã el însuşi ca atare, aducându-i în cele din urmã la disperare, nu numai intelectual, ci şi vital”[2].

În secolul nostru, fiinţa umanã autonomã are capacitatea sã-şi autodetermine comportamentul moral şi astfel îşi câştigã dreptul de a fi consideratã un scop în sine. Mai mult, omul responsabil pentru faptele sale primeşte calitatea de fiinţã indivizibilã cu aceleaşi tipuri de drepturi, dupã cum scrie în Declaraţia drepturilor omului de la 1948. În acest sens, Paul Ladrière afirmã cã în lipsa manifestãrii corectitudinii individului, demnitatea şi respectul pentru orice individ se transformã într-o ideologie favoritistã. Iar principalul dezavantaj al acestui tip de ideologie este cã valoarea supremã a demnitãţii şi-o pot însuşi doar anumite persoane “alese”. În acest fel, caracterul existenţial al fiinţei umane este ignorat, iar individul este “redus la dimensiunea sa biologicã, psihologicã, economico-politicã”[3] . 

Demnitatea umanã poate fi atinsã cu uşurinţã prin diferite acţiuni subtile cum ar fi calomnia, defãimarea sau distugerea reputaţiei, dar pe de altã parte existã forme mai grave de încãlcare a demnitãţii individului prin forme accentuate de intoleranţã şi discriminare: rasism, sexism, fanatism, marginalizarea persoanelor cu handicap etc.

Demnitatea umanã presupune cã libertatea oricãrui individ este inalienabilã, prin urmare, acesta este consideratã în sine, o valoare absolutã. Un document oficial menit sã garanteze respectarea demnitãţii umane într-o societate poate fi ignorat cu uşurinţã în anumite condiţii, cu toate acestea valoarea fiinţei umane rãmâne o caracteristicã permanentã, care se regãseşte în majoritatea culturilor noastre şi reprezintã o realitate importantã a fiecãrei vieţi particulare.

---

[1] Gheorghe Kovacs – Eichner, Demnitate şi democraţie. Eseuri, Bucureşti, 1997.

[2] Thomas De Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, Trad. Mihaela şi Ion Zgărdău, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001.

[3] Thomas De Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, Trad. Mihaela şi Ion Zgărdău, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001.