Demnitatea, o oportunitate politică

Capacitãţile fizice şi intelectuale ale fiinţei umane au favorizat dezvoltarea socialã: de la crearea primelor forţe de producţie pânã la diviziunea muncii sociale. Datoritã evoluţiei societãţii a luat naştere şi nevoia omului de a acumula o cât mai mare cantitate de bunuri. Prin urmare, în ”interesul repartizãrii unilateral favorabile a bunurilor sociale, tendinţa politicã va fi aceea a dominaţiei peste ceilalţi”[1]. Credinţa generalã asumatã de multe civilizaţii din decursul istoriei, va fi ca demnitatea umanã sã devinã un bun exclusiv elitelor, iar majoritatea oamenilor dintr-o societate, trebuie sã se afle la dispoziţia acestei minoritãţi cu drepturi depline, care sã obţinã toate avantajele muncii celorlalţi oameni. Aşadar, se va considera de la sine înţeles cã nu toţi oamenii au dreptul la demnitate şi prin urmare, vor fi folosiţi drept un mijloc în dezvoltarea societãţii.

În sclavagism, fiinţa umanã nu avea dreptul la demnitate, deoarece divinitãţii îi era oferitã aceastã valoarea supremã. Mentalitatea vremii considera omul doar un alt animal, care avea caracteristicile unei unelte farã judecatã moralã (sclavii). Femeile şi copiii erau consideraţi infra-oameni şi aveau nevoie sã fie guvernaţi de elita cetãţenilor alcãtuitã din bãrbaţi cu drepturi depline. Voința subiectului nu avea în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o dobândea din rațiuni externe.

În feudalism, şerbii erau priviţi ca instrumente ale aristocraţiei, femeile reprezentau simple mijloace de procreere, iar credincioşii deveniserã un mijloc al clericilor pentru a-şi satisface interesele. Clericii erau singurii demni sã stabileascã regulile morale ale societãţii şi sã-i “vegheze” pe ceilalţi care nu aveau capacitatea de a judeca moral.

În iluminism, Immanuel Kant a introdus teza conform cãreia “omul e valoare supremã pentru om” şi astfel, sunt evidenţiate caracterul moral al fiinţei umane, egalitatea sa în raport cu divinitatea, iar rangul social nu mai este definitoriu pentru capacitatea sa de autoguvernare moralã. 

http://www.fanpop.com

Cu toate acestea în secolul XX, nazismul german va nega demnitatea tuturor oamenilor ce nu aparţin rasei nordice superioare; acest comportament fiind un exemplu real de exclusivism naţional. Naziştii foloseau metode “speciale” de torturã care se numeau “tehnici de înjosire” cu scopul sã distrugã în indivizi respectul de sine, şi urmãreau sã-i transforme sistematic “într-un gunoi, care sã se perceapã el însuşi ca atare, aducându-i în cele din urmã la disperare, nu numai intelectual, ci şi vital”[2].

În secolul nostru, fiinţa umanã autonomã are capacitatea sã-şi autodetermine comportamentul moral şi astfel îşi câştigã dreptul de a fi consideratã un scop în sine. Mai mult, omul responsabil pentru faptele sale primeşte calitatea de fiinţã indivizibilã cu aceleaşi tipuri de drepturi, dupã cum scrie în Declaraţia drepturilor omului de la 1948. În acest sens, Paul Ladrière afirmã cã în lipsa manifestãrii corectitudinii individului, demnitatea şi respectul pentru orice individ se transformã într-o ideologie favoritistã. Iar principalul dezavantaj al acestui tip de ideologie este cã valoarea supremã a demnitãţii şi-o pot însuşi doar anumite persoane “alese”. În acest fel, caracterul existenţial al fiinţei umane este ignorat, iar individul este “redus la dimensiunea sa biologicã, psihologicã, economico-politicã”[3] . 

Demnitatea umanã poate fi atinsã cu uşurinţã prin diferite acţiuni subtile cum ar fi calomnia, defãimarea sau distugerea reputaţiei, dar pe de altã parte existã forme mai grave de încãlcare a demnitãţii individului prin forme accentuate de intoleranţã şi discriminare: rasism, sexism, fanatism, marginalizarea persoanelor cu handicap etc.

Demnitatea umanã presupune cã libertatea oricãrui individ este inalienabilã, prin urmare, acesta este consideratã în sine, o valoare absolutã. Un document oficial menit sã garanteze respectarea demnitãţii umane într-o societate poate fi ignorat cu uşurinţã în anumite condiţii, cu toate acestea valoarea fiinţei umane rãmâne o caracteristicã permanentã, care se regãseşte în majoritatea culturilor noastre şi reprezintã o realitate importantã a fiecãrei vieţi particulare.

---

[1] Gheorghe Kovacs – Eichner, Demnitate şi democraţie. Eseuri, Bucureşti, 1997.

[2] Thomas De Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, Trad. Mihaela şi Ion Zgărdău, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001.

[3] Thomas De Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, Trad. Mihaela şi Ion Zgărdău, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001.